SENATUL EVZ: Mâna scurtă a legii

Autor: Mircea Cărtărescu

Pentru mine (şi cred că şi pentru dumneavoastră) n-a fost nicio surpriză Raportul pe justiţie al Uniunii Europene, care a criticat România cu destulă asprime. Ar fi fost mult mai ciudat să fie altfel.

După obiceiul nostru cel prost, nici de data aceasta n-o să stăm strâmb ca să judecăm drept. N-o să facem nici o analiză serioasă şi profundă din care să reiasă unde e răul. Vom folosi şi acest raport în bătălia politică, încercând să ne dăm în cap unii altora cu el. Nu ştim să facem altceva.

Justiţia a fost încă din primele zile ale revoluţiei marele duşman al politicii în stil românesc. Ea nu a funcţionat practic niciodată. Prima preocupare a politicienilor de toate culorile curcubeului a fost să i se pună botniţă la cea mai timidă încercare de a face ceva. Nu mai vorbesc despre duşmanul ei intern: însuşi aparatul judecătoresc, moştenit din vechiul regim: oameni care-au condamnat nevinovaţi pe criterii politice, care-au turnat la Securitate, care-au făcut nenumărate porcării în numele partidului unic.

La fel s-a procedat şi cu alte instituţii care-ar fi putut interveni în starea de fapt a lumii româneşti. Exemplul CNSAS-ului ne e încă proaspăt în memorie. Abia apucase tânăra instituţie să scoată la iveală, şi atunci ezitant, câteva cazuri de colaborare cu Securitatea, între care al Monei Muscă şi al lui Dan Voiculescu, că i s-a şi pus căluş: normal, probabil că opt politicieni din zece, opt ziarişti din zece, opt afacerişti din zece aveau un oarecare interes ca adevărul dosarelor să nu iasă la iveală. Cazul Monei Muscă, mai ales, eliminată brutal din viaţa politică, i-o fi pus pe gânduri pe mulţi. De aici vine şi ura intensă a lui Voiculescu (şi a multor altora) pentru cel care a fost la originea înfiinţării CNSAS.

Şi, bineînţeles, alt caz este ANI, cea care-ar fi trebuit să rupă legătura subterană dintre politică şi afaceri şi să garanteze un parlament curat. Şi colţii ei au fost bine piliţi de o Curte Constituţio nală compromisă de atâtea şi-atâtea decizii aberante. În cazul ANI (căruia i se datorează în mare parte raportul negativ pe Justiţie al UE) s-a putut vedea limpede lipsa de voinţă politică pentru aşezarea parlamentului pe terenul transparenţei şi al legalităţii. Nu e de mirare.

Cei douăzeci de ani de la revoluţie încoace au scris istoria constituirii prin orice mijloace (cele mai multe ilegale, implicând relaţii de tip mafiot) a unui capital autohton. De la-nceput, prin privatizări frauduloase, România a fost împărţită între indivizi aparţinând unor grupuri ce posedau deja ceva capital, mijloacele de influenţă şi know-how-ul necesare în afaceri caracteristice capitalismului sălbatic. Cei mai mulţi dintre aceşti inşi au avut legături cu comerţul intern şi extern, patronat de fosta Securitate. În câţiva ani, unii dintre ei au ajuns, de la câteva zeci de mii de dolari, la milioane şi chiar miliarde. Reţeaua a cuprins câteva mii de astfel de îmbogăţiţi, ale căror preocupări principale au fost următoarele: Vitală pentru ei a fost acapararea puterii politice.

Prin intermediul ei, au putut da legi în directa favoare a propriilor lor afaceri şi şi-au putut împărţi resursele. Au putut ţine, de asemenea, deoparte capitalul străin care îi concura (de-asta nu avem, de pildă, autostrăzi). S-au creat astfel carteluri politico-economice unde politica a fost un scut pentru afacerile subterane. Apoi, a fost necesar ca aceste carteluri să-şi subordoneze mediile ca arme de atac şi apărare.

Deşi ele au datoria să reflecte corect şi nepărtinitor realitatea, inclusiv cea politică, ziarele, radioul şi mai ales televiziunile private au depăşit absolut orice măsură în obedienţa faţă de interesele stăpânilor lor, devenind focare de ură şi manipulare. Aşa s-au format cartelurile politico-economico- mediatice de azi al căror model perfect este cel al lui Dan Voiculescu.

În fine, neutralizarea justiţiei şi a altor instituţii cu un rol de control al infracţionalităţii a dus la situaţia paradoxală în care ne aflăm astăzi: deşi se ştie că suntem cel mai corupt stat din Europa (corupţie există peste tot ca excepţii, dar la noi ea există ca sistem), nu cunoaştem niciun mare corupt judecat şi condamnat. E ca şi cum cele câteva mii de familii care s-au îmbogăţit pe seama concetăţenilor lor beneficiază de o protecţie magică. Ei par la adăpost de mâna (scurtă) a justiţiei şi de orice răspundere în faţa unei naţiuni în pragul catastrofei. De fapt, nu există nimic magic aici: la anestezierea justiţiei s-a lucrat pe tăcute timp de două decenii...