Beyonce-Live performance If I Were a Boy

VIOLENTA NU DISCRIMINEAZA...SPUNE STOP!!!

Romania zilelor noastre vazuta prin ochii academicianului Florin Constantiniu

Acad. Florin Constantiniu - "Clasa politica postdecembrista este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei"

20 de ani de la Revolutia romana

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania arata ca un animal bolnav si haituit.

Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de sperante zadarnice.

Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara, cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un proiect national de salvare.

Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer. Au creat-o politicienii si romanii insisi.

Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget.

Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim, ne vom afla poate izbavirea.

"Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre in decembrie 1989 au fost ratate"

- Cum evaluati, fara menajamente, cele doua decenii de libertate din viata noastra, domnule profesor?

- Ca pe un inaugural ratat. In istoria fiecarui popor exista evenimente cruciale, care inaugureaza o noua etapa in evolutia societatii. Decembrie '89 a fost un astfel de eveniment: crucial, innoitor, fondator.

Din nefericire, sansele imense care se ofereau tarii noastre au fost ratate si, astfel, Romania imparte cu Bulgaria si Albania ultimele locuri din clasamentul tarilor foste comuniste.

- Pentru un individ, 20 de ani inseamna mult, aproape o treime din viata. Ce reprezinta pentru istorici aceeasi perioada?

- Pentru istorici sunt foarte instructive, intr-un astfel de moment, comparatiile cu alte intervale de timp ale istoriei nationale. Iau doua exemple de perioade cu o intindere de doua decenii, ca aceea scursa de la caderea regimului comunist.

Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. In primul caz, perioada a fost marcata de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului roman modern, la castigarea independentei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, in primul rand reforma agrara din 1864 si politica de modernizare promovata dupa aceea de Carol I, au facut ca statul roman sa se smulga din inapoierea determinata - in principal - de dominatia otomana, si sa se modernizeze rapid.

Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Sa nu uitam ca, in acest interval, apar "Junimea" si Eminescu!

A doua perioada: 1919-1938. Iesita dintr-un razboi pustiitor si lovita de o criza economica de o duritate nemiloasa (1929-1933), Romania a izbutit, totusi, sa inregistreze un remarcabil progres in toate directiile, 1938 fiind anul de varf al Romaniei interbelice.

- Vorbiti de doua perioade exceptionale, domnule profesor! Ce se intampla astazi in Romania se afla la polul opus!

- Intr-adevar. Am ales aceste doua perioade tocmai pentru ca ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate.

In toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: in 1859, asa cum am spus, se aseaza temelia statului roman modern; in 1918, se desavarseste unitatea nationala a romanilor; la 22 decembrie 1989, se inchide "paranteza" comunista, deschisa in 1945 de ocupantul sovietic, si se reintra pe fagasul dezvoltarii firesti a societatii romanesti.

Veti fi de acord - sper - ca la cea mai sumara comparatie, perioada postdecembrista apare cu o intristatoare saracie de rezultate.

Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat in vreo directie Romania ? Sunt, astazi, romanii mai fericiti? Exista un mare ideal national care sa-i mobilizeze pe romani?

In raport cu 1859-1878 si 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decat infime temeiuri de satisfactie si deloc de mandrie.

"Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca. A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o"

- De ce, in ultimii 20 de ani, romanii nu au mai fost in stare sa repete performantele din perioadele pe care le-ati amintit?

- Parerea mea este ca perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice si intelectuale cu angajarea plenara a maselor intr-un proiect national, mobilizator si stimulator.

In 1859, generatia pasoptista (Mihail Kogalniceanu, Ion C. Bratianu), cea mai creatoare generatie a istoriei romanesti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteana, care voia unirea si independenta. In 1918, generatia Marii Uniri (Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia "Romania Mare" si afirmarea ei pe plan european.

Din 1989, societatea romaneasca a fost profund divizata (vezi "Piata Universitatii"), lipsita de un proiect national si incapabila sa-si mobilizeze resursele pentru a valorifica sansele ce i se ofereau: in primul rand, unirea Republicii Moldova cu Romania . Pe scurt, nici clasa politica, nici societatea romaneasca nu au fost in masura sa asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilitati oferite de caderea comunismului.

- Cu alte cuvinte, putem vorbi de o "ratare" postcomunista a Romaniei?

- Vorbim de clasa politica si de societatea romaneasca. Cea dintai a intrunit trei superlative: cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei. Lipsita de expertiza, avida de capatuiala si sigura de impunitate, ea s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca.

A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o. Responsabilitatea ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa.

Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps, invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta.

Criza economica nu a facut decat sa agraveze relele care au precedat-o.

Incompetenti, guvernantii nu au stiut sa atenueze socul crizei ce ne-a lovit.

Daca Romania profunda se zbate in dificultati si deznadejde, clasa politica prospera.

Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, sase locuinte; te intrebi ce vor fi facand in ele), vile in tara si strainatate, masini de lux etc. s-au strans in proprietatea clasei politice.

Stiam ca avutia este rezultatul unei activitati economice. Acum, vedem ca politica este mijlocul cel mai sigur de imbogatire.

"Un popor de oi naste un guvern de lupi"

- Cine este vinovat de aceasta situatie?

- Cred ca principalul vinovat de aceasta situatie este insusi poporul roman!

El ilustreaza perfect observatia ca "un popor de oi naste un guvern de lupi".

Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea romanilor, au permis clasei politice sa-si bata joc, nepedepsita, de tara.

Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20 de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa "tempereze" setea ei de inavutire. Pe roman nu-l intereseaza situatia generala.

Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde!

Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica.

Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine si nu la binele comun!?

Astazi, asistam la situatii si mai dramatice. Romanii pleaca - din nevoia de castig - sa lucreze in Spania sau Italia, sa lupte in Afganistan. Energii si vieti se irosesc astfel in beneficii straine.

Nu poti sa-i condamni: mai bine sa lucreze pentru straini, decat pentru noii ciocoi postdecembristi, care ii trateaza cu un dispret suveran.

- Intrarea Romaniei in NATO si UE a fost, totusi, o biruinta postdecembrista.

- Sa fim seriosi! Am intrat in NATO pentru ca SUA, factorul decisiv al Aliantei, au vrut-o.

Aduceti-va aminte ca, in 1997, cand Romania a dus o campanie pe cat de zgomotoasa, pe atat de inutila, SUA ne-au inchis usa la summit-ul de la Madrid. In dorinta de a castiga bunavointa Washingtonului, am incheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fara a obtine nici un folos.

Dupa 11 septembrie 2001, evaluarea americana s-a schimbat radical. In lupta impotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; in acest context, Romania a devenit membra a NATO. A fost o decizie americana, nu un merit al guvernantilor romani. O situatie similara, si in cazul intrarii in Uniunea Europeana.

Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est. Daca avem un dram de sinceritate, trebuie sa recunoastem ca suntem inca departe de a fi o tara la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.

Directoratul marilor puteri a considerat insa ca este in interesul sau aceasta extindere,

si atunci, la gramada - iertati-mi expresia! - am intrat si noi.

"Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa"

- Ce-i lipseste Romaniei pentru a fi din nou ceea ce a fost candva?

- O "mare idee", un mare proiect national. Inainte de 1859, a fost Unirea; inainte de 1918, a fost desavarsirea Unirii.

Astazi nu ne mai insufleteste nici un ideal mobilizator. In perioada interbelica,

Cioran ar fi vrut ca Bucurestiul sa devina Bizantul sud-estului Europei. Si, fara nici o exagerare patriotarda, ar fi putut deveni.

Astazi nici nu vrem, nici nu putem sa ne afirmam. Economic , Romania a devenit o piata de import.

Nu cunosc vreun produs romanesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie.

In politica externa, am disparut de pe harta diplomatica a Europei.

In plan cultural, scriitorii romani asteapta, in continuare, Nobelul... In stadiul actual, cred ca sectorul in care Romania ar fi putut sa se manifeste cu sanse de succes era cel cultural-stiintific. Din nefericire, guvernantii postdecembristi si-au batut joc de invatamantul romanesc, supus la tot felul de "reforme" si "programe" inepte si distructive. Daca, din randul elevilor sau studentilor, au iesit elemente de valoare, ele sau au plecat in strainatate sau au disparut in mediocritatea din tara .

Aveam sansele sa fim Bizantul Europei de Sud-Est. Am ramas insa la periferia Europei.

- Mondializarea ameninta structura fiintei nationale. Se poate sustrage Romania acestui carusel mortal?

- Mondializarea este un proces caruia Romania nu i se poate sustrage, dar caruia ii poate rezista. Nu o rezistenta, as spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identitatii nationale.

In Franta, tara cu o atat de veche si stralucita cultura, guvernul a initiat o dezbatere despre identitatea nationala.

La noi, cand cineva abordeaza aceasta problema, se aud imediat voci care il acuza ca este nationalist, nostalgic etc.

Patriotismul e privit, in anumite cercuri ale intelectualitatii noastre si ale societatii civile, ca o boala rusinoasa.

Americanii - ii am in vedere pe cetatenii SUA - ne ofera cel mai frumos exemplu de patriotism.

Noi, care ii copiem in atatea privinte, ramanem indiferenti la minunata lor pilda.

- Mai poate fi patriotismul o valoare in zilele noastre?

- Daca vorbim de un patriotism lucid, da, fara indoiala. Eu unul am aderat la principiul atat de sanatos al "Junimii": "Patriotism in limitele adevarului". Sa-mi iubesc tara si poporul, dar sa nu le ascund niciodata defectele.

Poate este o deformare de istoric, dar cred ca identitatea nationala are o componenta esentiala: memoria istorica.

Traditia se cultiva, in primul rand, prin cunoasterea istoriei.

Cand monumentele istorice se paraginesc si se ruineaza, memoria istorica e pe cale de disparitie.

- Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de peste o suta de ani?

- Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a istoricilor, va fi foarte severa. Anii 1989-2009 vor fi considerati o perioada de declin, clasa politica si poporul roman impartind, in egala masura, responsabilitatea pentru aceasta trista realitate.

Sa dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, Romania sa aiba situatia fericita pe care a ratat-o astazi!

sursa : yahoomail.com

The Horseman

Mica lectie de Etimologie, de Radu Beligan

Radu Beligan - Motto pentru un volum de memorii: "Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie !"

In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii. Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate.
De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosulmujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi) ? Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto ! Tot din germana vine si cuvintulsmecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smeker, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.

Odata, la Constanta, ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo 20 de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei"
Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVID-OVIZI...
Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben.
Dictionarul ne spune ca patachina este planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina i se spune si unei femei de moravuri usoare. Care este radacina acestei patachine ? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele...
In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie este desemnata in toate limbile cu cuvinte ce indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru"). Explicatia este simpla: cel care a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.
Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama ox cand este pe patru picioare si cand este taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, iar mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand este viu si pork cand este mort. Oaia este sheep cand traieste si cand moare devine mutton. De ce ? Fiindca in Anglia, incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: ox, sheep, calf, pig.

In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton - mutton; boeuf - beef!

sursa: yahoomail

Radio Whisper , the new hit radio?

Haideţi să mai ieşim un pic din rutina zilnică şi să ne desfătăm cu muzică bună. Fie că vă place house-ul , R'n'B-ul sau muzica pop , sunteţi acasă sau la muncă , căutaţi Radio Whisper dacă vreţi să aveţi o zi super. So lets Whisper ...

Here is the link : http://www.radiowhisper.com/

Femeia si Evul Mediu

Potrivit Legii, în Evul Mediu românesc Femeia putea fi bătută de bărbat „cu blindeaţe“, „cu vrăjmăşie“, „cu toiagul“

Dacă în preistorie raritatea reprezentărilor masculine în arta plastică în comparaţie cu cele feminine pare să sugereze o subordonare a bărbatului în raport cu femeia, în epoca medievală criteriile valorice sunt altele, fiind mai puţin favorabile femeii, care devine prin excelenţă o fiinţă dependentă şi asistată social. Imaginea femeii, locul atribuit ei în ierarhia socială şi felul cum a fost percepută în epocă sunt reliefate în diverse acte oficiale, foi de zestre, testamente, coduri de legi şi alte documente.

În spaţiul românesc al Evului Mediu viaţa citadină era puţin răspândită, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor fiind frânată de consecinţele dezastruoase ale dominaţiei otomane. Agricultura şi creşterea animalelor erau îndeletniciri practicate şi de o mare parte a orăşenilor, fenomen ce l-a determinat pe marele istoric Vasile Pârvan să afirme că „românii au fost întotdeauna un popor de ţărani“.

Într-o societate rurală chinuită, marcată de decăderea ţărănimii libere şi aservirea ei, în care principala grijă a bărbatului era să asigure mijloacele materiale necesare traiului familiei sale şi achitarea dăjdiilor către stăpânire, statutul social al femeii era tributar unei paradigme bazată pe cutume, unele dintre acestea bucurându-se de girul Bisericii. Dispoziţiile privitoare la unele fapte şi relaţii din viaţa socială a femeii, felul cum era percepută de colectivitate în raport cu locurile pe care le frecventa şi împrejurările în care erau aplicate sancţiunile în urma încălcării prevederilor sunt cuprinse şi descrise amănunţit în legislaţia timpului, cum ar fi pravila munteană „Îndreptarea Legii“, apărută în 1652, în vremea domnitorului Matei Basarab, sau „Cartea românească de învăţătură“, tipărită sub îngrijirea contemporanului său moldovean, Vasile Lupu, în anul 1646.

Exclusă din viaţa publică, femeia vremii îşi desfăşura existenţa în limitele spaţiului domestic. Considerată drept o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi intelectual, având în vedere „neputinţa şi slăbiciunea firii“ şi faptul că „iaşte mai proastă şi mai leasne spre cădere decît bărbatul“, femeia era supusă autorităţii bărbaţilor din familie, reprezentaţi în diferite stadii de-a lungul vieţii de tată, frate şi soţ. Pentru o femeie era imposibil să tindă către un scop propriu sau să aibă aspiraţii personale. Acestea erau drepturi de care se bucurau în exclusivitate bărbaţii. Din tinereţe, fetele erau ţintuite în casa părintească, dorindu-se păstrarea lor neprihănite şi virtuoase, prin apărarea bunelor moravuri împotriva păcatelor. Când o fată depăşea pragul admis al intimitaţii într-o relaţie înainte de căsătorie, onoarea acesteia era definitiv compromisă, stigmatul păcatului lipsind-o aproape de posibilitatea întemeierii unei familii.

Cum putea să rămână fără zestre

În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia ajungea în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta, considerat capul familiei, femeia era „deposedată“ de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina în nicio circumstanţă. Potrivit pravilelor, chiar din vini minore ale soţiei, ca de exemplu: „de va mearge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei“ sau de intra, fără încuviinţarea soţului, în „casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei“, în caz de despărţire, soţul îi putea dobândi cu uşurinţă zestrea.

Cum la căsătorie fecioria fetelor era o valoare de netăgăduit oferită soţului şi familiei lui, pe parcurs, probitatea moralei matrimoniale şi bunul renume al femeii măritate reprezentau condiţii fundamentale pentru respectarea cinstei familiei şi a reputaţiei bărbatului.

Categorii de pedepse

Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul. Întreg comportamentul acesteia, de la obiceiul de a nu trece drumul tăind calea unui bărbat, până la locul ocupat la masă, corespundea unei anumite orânduieli doveditoare a cinstei, a respectului şi a atenţiei acordată bărbatului, precum şi a faptului că soţul îi era superior şi stăpân.

De cealaltă parte, bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească „permitea“ uciderea femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se pogoară pînă a doa spiţă“. Plecând de la această concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor asupra soţiei sale. De cădea în vină uşoară faţă de el, legea îi recomanda soţului să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, paradoxal însă, „cît de mult şi cît de des“. „Iară de va fi vina mare“, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, bătaia chiar cu „vrăjmăşie“ era întemeiată şi acceptată prin acelaşi cod de legi. Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât când o bătea „cu toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“.

În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de asemenea „să‑ş pue muiarea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă“; iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ înăuntrul casei lui, glava în care se menţiona „de va ucide pre dînsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“ îl absolvea practic de orice incriminare. Toate acestea demonstrează cum atitudinea legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura Bisericii care condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de drepturile naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la a doua şansă. În schimb, probabil pe considerente de fiinţă fără minte, în cazul săvârşirii unor fapte care reprezentau pericol social, precum „cînd în casa ei se vor face bani răi“, „cînd va cumpăra vreun lucru eftin ca să-l vînză mai scump“ ori „de se va mesteca în tocmeala ereticilor, sau la juramînt mincinos“, legea era mai îngăduitoare fiindcă „muiarea se va certa mai puţin decît bărbatul“.

Ce locuri puteau frecventa femeile

Înfăţişarea ademenitoare a femeilor noastre desfăta şi privirile celor din ţinuturile străine plaiurilor mioritice, după cum se poate afla din descrierea călătorului german Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel: „În toată ţara femeile sînt peste măsură de frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprîncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca laptele şi sîngele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din ele afli cele mai frumoase mîini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atît de desăvîrşit de frumoase, cum nu se află nicicînd la noi în Germania.“ Frumuseţea lor proverbială, însă, le sporea acestora şi mai mult vulnerabilitatea existenţială, transformându-le în adevărate tentaţii, mai ales pentru bărbaţii de sorginte nobilă în casa cărora uneori erau nevoite să slujească.

Dominată de mentalităţile vremii, fiindu-i interzis orice rol în viaţa politică, comercială sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească medievală îi rămânea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile în care nu se semnala doar prezenţa masculină şi cele care nu erau asociate cu imoralitatea.

Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului se numărau printre spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului, unde acestea se întâlneau şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de bărbaţii lor, la hora din zilele de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la baia publică sau în oricare alt loc la „băuturi“ cu bărbaţii, „adecă pre la mease dă veselie“.

În caz contrar, comportamentul acestora, uneori inventat sau exagerat pe alocuri, căci „aşa umblă gura satului, nici că visezi din ce scorneşte o poveste“, devenea subiect de clevetiri, ceea ce le ştirbea reputaţia, stârnind oprobriul public şi agresivitatea soţului. Abaterile de la conduita unei femei măritate erau aspru judecate şi pedepsite de comunitate, pornind de la forme incipiente de şuşoteli şi bârfe pe uliţele satului, până la diverse sancţiuni, precum plimbarea prin sat a femeii necredincioase şi bătaia la tălpi în mijlocul târgului, spre deliciul publicului. De asemenea, dovedirea adulterului femeii îi oferea bărbatului privilegiu „să-şi gonească muiarea den casă cu puterea lui, fără de leage şi fără ştirea judecatorului“.

Succesiune de naşteri şi alăptări

În concepţia matrimoniului din societatea medievală, cu rădăcini în spiritul tradiţiilor străvechi, menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind adevărata lor identitate. Din vremuri imemoriale, femeii i-a fost atribuit rolul primordial de dăinuire a speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca atare.

Această epocă, însă, mai mult ca oricare, reduce destinul femeii la acela de simplă reproducătoare. Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi alăptări, fapt care nu o exonera însă de treburile din gospodărie sau de munca câmpului, aproape echivalentă cu cea a bărbatului. În ­atare condiţii, nu este de mirare că mănăstirile deveneau o alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau căutau să scape de violenţa domestică.

Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de care-şi ducea existenţa, de multe ori, femeia era nevoită să asiste neputincioasă la moartea propriilor copii, survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia. Înfruntând greutăţile modului de trai, femeia-ţărancă a reprezentat pentru această vreme, ca de altfel pentru toate epocile istoriei, simbolul hărniciei, devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţii neamului.

„Româncele sînt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte la cîmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru vînzare, îşi întocmeşte şi-şi curăţă ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări, […] toarce din furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos“, spunea, la 1785, Christopher Seipp, călător străin pe meleagurile noastre.