Puştiul-muzician cu voce de patru octave - GALERIE FOTO + AUDIO
În câteva luni a învăţat muzică mai mult decât au învăţat colegii lui de clasă în opt ani, ba pe unii deja i-a depăşit la concursuri naţionale. Robert Cârleţ, 16 ani, elev la Liceul de Muzică "George Enescu", are o voce neobişnuită, poate cânta la fel de subţire ca Mihai Trăistariu. Cântă la pian, compune şi, paralel cu şcoala, are vreo trei joburi
El nu aude pur şi simplu maşini, când iese seara pe balcon. Nici măcar zumzetul oraşului; ci urechea lui percepe un fa diez. La fel, când trece Salvarea, sirena ei nu o aude ca pe sirena obişnuită, ci ca pe o cvartă. Iar claxoanele maşinilor nu-l enervează, căci şi ele tot muzică sunt: cântă fa, si, fa, si.
"La hipermarket, când se anunţă «un angajat al raionului Lactate este rugat să... », semnalul de dinainte este un la, fa. Vedeţi, fiecare notă practic îşi spune singură numele. Nu mai auzi un aaa, ci auzi direct un la", zice Robert Ştefan Cârleţ din Bucureşti. Are 16 ani şi este elev la Liceul de muzică "George Enescu". Este un fenomen - nu fiindcă ar cânta la pian, ci pentru că are o voce neobişnuită. Cântă aproape la fel de subţire ca Mihai Trăistariu, putând urca până la patru octave. Un astfel de timbru de contratenor - soprană, cum are el, se întâlneşte foarte rar la băieţi.
Acum trei ani, când a intrat la liceul de muzică, Robert şi-a uimit profesorii căci a reuşit să înveţe în câteva luni cât au învăţat alţi colegi de-ai lui în opt ani. Înainte de asta, studia la o şcoală obişnuită şi într-o zi, din joacă, a descărcat de pe internet un joc cu muzică de pian. În clipa aceea s-a aprins scânteia. Apoi a ajuns la corul şcolii unde cânta atât de subţire, încât profesoara îl certa că strică armonia corului. Nicio fată nu reuşea să ducă notele atât de sus. S-a întâmplat că prin spate era un pian vechi şi, mai mult din joacă, Robert s-a apucat să cânte la el.
Peste câteva luni, iată-l cu profesor de canto acasă, învăţând pe rupte regulile muzicii, pentru admiterea la liceu. Asta a fost singura lui pregătire. În trei ani a câştigat cinci premii la concursuri naţionale de pian şi canto, compune, a cântat pe scenă, în concerte şi, în afara orelor de la şcoală, lucrează în trei locuri. Este profesor de muzică la o grădiniţă particulară, colaborează cu un studio de înregistrări ca instructor vocal, recorder şi ghid instrumental şi predă lecţii particulare de pian şi canto. Cum are timp de toate astea? Nu ştim, dar e obligat să le facă pe toate, altfel n-ar avea cu ce-şi plăti chiria şi restul facturilor. Căci se întreţine singur, mama având o leafă prea modestă ca să ajungă pentru amândoi.
11 oameni într-un apartament de două camere
"Unii profesori înţeleg că trebuie să mai lipsesc de la ore ca să merg la lucru. Alţii îmi spun: «Hai, lasă gargara cu muncitul!». La grădiniţă merg cam de două ori pe săptămână în jur de două ore, la studio, câte o zi întreagă o dată sau de două ori pe săptămână, iar lecţii particulare dau de câteva ori pe săptămână", zice tânărul. Este ca afaceriştii, ca să nu-şi uite întâlnirile îşi notează totul în agendă. Când s-a mutat singur în garsoniera de la Dristor, cel mai greu a fost cu facturile, căci veniseră toate odată şi nu-şi dădea seama care e mai importantă şi trebuie plătită prima. La şcoală, colegii l-au văzut dintr-o dată schimbat; îi dispăruse privirea aia de copil, parcă avea chipul unui om mare acum.
L-au întrebat, curioşi: "Ţie nu ţi-e greu singur?". Îi este, dar nu mai putea să locuiască la bunica, unsprezece oameni într-un apartament cu două camere. Nu mai reuşea să înveţe nimic, citea de 50 de ori un rând şi, după o jumătate de oră, îşi dădea seama că n-a reţinut nimic. Dormea pe jos, învelit în pătură, iar dimineaţa, când se repezeau toţi la pantofi, să plece la serviciu, era balamucul de pe lume. La baie se mergea cu "programare".
Comoara pe care nu şi-o permite: o pianină la 2.600 - 3.000 de lei
Acum, că e singur, în sfârşit are linişte să compună piese şi să citească. Se gândeşte aşa: lângă uşă ar trebui să stea pianina, alături - poate un buchet de liliac, şi mai încolo, motanul lui, Fili, ţopăind de la un picior al pianinei la celălalt.
Scena asta a schiţat-o pe o foaie de hârtie şi a lipit-o pe perete, să i se împlinească dorinţa de a avea pianina lui. Una dintre cele mai ieftine, electronică, ar costa cam 2.600 - 3.000 de lei, o adevărată avere pentru el. N-are cine să i-o cumpere, or lui, din toate cele trei joburi la un loc, nu-i ajung banii să-şi mai ia şi pianina. Şi, fără ea, riscă să nu-şi mai poată continua liceul de muzică, fiindcă de la un an la altul pretenţiile profesorilor cresc, iar repertoriul devine din ce în ce mai greu. Dacă până acum putea studia la pianul şcolii, de la anul încolo nu va mai putea. A ratat şi nişte concursuri fiindcă nu a avut o pianină la care să exerseze acasă. Odată a cântat până la patru dimineaţa, fără să-şi dea seama că l-a prins dimineaţa. Parcă intrase în transă. "Uneori simt că mă ard unele sunete. Da, se poate cânta mult, foarte mult, cu orele, şi numai când începi să vezi în ceaţă te mai opreşti", spune tânărul.
Cine ar dori să-l ajute să obţină o pianină îi poate scrie pe adresa robert.stefan94@gmail.com.
sursa: gândul.info
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu